About vintage

Cine nu s-a dus la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, să vă duceţi, e mişto. E un spaţiu care încearcă pe toate căile să fie mişto. De la arhitectură la graffiti la poeziile tencuite pe pereţi. Eu m-am dus cu moş Iulian, nenea care a început blogul ăsta.

 Ce-i drept, nu pentru vreun dans, dar pentru o carte. Pe care până la urmă n-am mai primit-o, fiindcă ni s-a făcut frică de plictiseală. În fine, am apucat să vedem trista floare a poeziei româneşti dându-şi duhul la etajul trei al Teatrului Naţional. Cine ştie, poate că e cum zicea Jack Gilbert, ca în Noh. Whenever the scrips says “dance”, whatever the actor does next is a dance. If he stands still, he is dancing.

Am fost la vot mai demult. La Colţea, la secţia specială. Câteva sute de oameni în faţa mea. Toţi tineri şi frumoşi. După ce-am aşteptat o oră jumătate la coadă, parcursesem cam o treime din distanţa care mă separa de mult-râvnita boxă unde puteam să mă exprim liber.

 Încep să fac sondaje printre oamenii caree părăseau secţia de votare cu capul în jos. Media de aşteptare era de trei ore, trei ore douăzeci de minute. Nu se poate. În cele din urmă un ofiţer-subofiţer de poliţie ne spune că pe Lipscani mai e o secţie specială şi acolo nu e nimeni. Plecăm ca vântu. Pe Lipscani, nimic, doar câţiva băieţi cu standuri anticariale. În spatele teatrului, se-aude un zvon. Spatele teatrului, singurului teatru de pe Lipscani, cel de Comedie, e pe strada Blănari. Da, dar ăştia au zis pe Lipscani. Cum se poate? Ne minte Poliţia! Huooo! Hai pe Blănari. Pe Blănari, nimic. O fi în altă parte? La un centru de recuperare se pare, în spate la Cassandra.

Aoleu. Asta unde e? Pe Smârdan? Aoleu, asta unde e? În cele din urmă, după ce primim câteva indicaţii de la nişte oameni dubios de binevoitori, ajungem la centrul de recuperare. Era în carantină. Chiar aşa, scria mare pe uşă, CARANTINĂ. Intrăm totuşi. La etajul doi era coadă. Nu se poate. Mai aşteptăm două ore, două ore, două ore în mijlocul spitalului care mirosea a spital. Votez. Pfiu.

Sunt circumstante, oameni, momente in viata ce ne perforeaza sufletu’ …again and again and again…toata ziua jocuri, jocuri online , offline ce importanta mai are....

O tristete care vine in vizita si uita sa mai plece, iarna prea lunga sau primavara prea scurta, vara nu destul de zemoasa, toamna nu prea aratoasa, hainele nu vin prea bine pe tine, nici cearcanele nu se mai pot acoperi si durerea asta de masea e blestemata…. disparitia cuiva drag din viata ta, o speranta ranita, un vis ce se prabuseste sau pur si simplu zile gri care nu mai au chef sa-si mai schimbe tinuta vestimentara (mai e pink-ul la moda? se mira ele, zilele gri…)
Cateodata ne perforam sufletul singuri…

Uneori prea tarziu observam ca ne este sufletu’ ca o sita….incepem sa pierdem prin el respiratii, emotii, clipe…viata, poate chiar si copilaria si uitam sa mai cautam  jocuri friv gratuite sau macar sa jucam "Frunza" afara...

Sufletele la control, va rog!